Nemurirea clipei

 Când îmi vorbești, cuvântu-ți e-o caldă adiere
Ce îmi aduce-n suflet miresme și fiori,
Un murmur de iubire, extazul alteori,
Un tril ce se topește în clipe de plăcere.

Privirea-ți visătoare m-atrage ca o rază
Pornită să-i răspundă sclipirii dintr-o stea
Ce îmi zâmbește tristă și pare-a fi a mea
În nopțile când visul doar stelele-mi veghează.

Apleacă-ți chipul mândru, privește-mă, vorbește,
Fă-mi viața paradisul pe care l-am dorit
Și prelungește-o până, în timpul nesfârșit,
O clipă, cea a noastră, în alte vieți va crește.

Din vol. "Eterna căutare"

Zbor prin curcubeu

 Mi-ai apărut de nicăieri
Și m-am aprins când ai trecut
Lăsând în urmă adieri
De vis cum nu am mai avut.

Pluteai, trecând în ochii mei
Scânteia din privirea ta,
Încredințându-mă că vrei
Să fiu al tău, să fii a mea.

Și mi-ai rămas, și-al tău am fost,
Trimisa mea din cer, de sus,
C-un singur gând, c-un singur rost:
Să-ți fie sufletu-mi supus

Tu, ce zburai în visul meu
Pe aripi moi, de curcubeu.

Din vol. “Eterna căutare”

Ce-ai face?

 Ce-ai face de-ar fi, ca-ntr-o seară,
Venită ușor, din tenebre,
Să-ți bată iubirea la ușă
Și-n vorbe șoptite să-ntrebe:

Ți-e goală a inimii casă,
Îți plânge în suflet vreo teamă,
Aș vrea doar să știu: dece oare,
Ceva, dinspre tine, mă cheamă?

Ce-ai face atunci? I-ai deschide
Larg ușa, să intre la tine,
Sau după tăceri te-ai ascunde,
În gropi de dureri și suspine?

-I-aș spune, mirat că-i afară,
Să intre și să se-ncălzească,
Afară, din nou să mai plece,
Nicicând să nu mai îndrăznească.

Din vol "Gândul pierdut"

Visul iubirii

 Am să vă spun povestea ce-am reușit s-ascult
Pe-un țărm atât de aspru și de bătut de vânt,
Încât din începutu-i, în tot acel tumult,
N-am înțeles nici timpul, nici locul pe Pământ.

E, sigur, din vechime, e de pe vremea când,
Cu sulițe și pietre sau ocrotiți de foc,
Întâii dintre oameni se apărau luptând
Cu fiarele, cu noaptea, cu ultimul soroc.

Povestea mea o-ncepe un vânător de-atunci,
Cu ochi lucind albastru, puternic și rebel,
Ne’nduplecat în lupte, neascultând porunci,
Temut de toți cei care se înfruntau cu el.

Nu căuta putere – puterea ... el era,
Nu-i trebuia șefia și nici vreun rang înalt;
Voia singurătate, dar și cu ei să stea,
Simțea că el e altfel, iar ei știau că-i alt.

Se-ndepărta adesea de tot ce cunoștea
Chemat de neștiutul ținuturilor noi
Și cu speranța vie de a găsi ceva
Ce-ar duce în uitare întoarcerea-napoi.

Trecuse munți și codri, vânase în pustiu,
Făcuse foc în peșteri deasupra mult de nori,
Băuse din izvoare c-un colorit mai viu
Decât un strop de rouă la prima rază-n zori ...

Se odihnea pe-o stâncă din malul unui lac
Ce-i atrăgea privirea cu apa-i de cristal,
Când i-a-ntâlnit privirea. Înmărmurit, buimac,
S-a întrebat, privind-o: “E-al visului final?

E ea, aceea care, de-atâta timp, în vis,
Mă cheamă și m-așteaptă, mă arde cu priviri
Pierdute-n ale mele, aceea ce-a promis
Că-mi va opri cărarea atâtor rătăciri?”.

Iar ea, c-un gest molatic de braț marmoreean,
Și-a întregit chemarea și a rămas a lui
Pe-un țărm pierdut de lume al unui lac montan,
Albastru-n ochi albaștri, adânc în ochi căprui.

Povestea lor, șoptită în adieri de vânt,
La focul dintr-o noapte pe-un țărm îndepărtat,
Mi-a amintit că visul iubirii pe Pământ
Trăia atunci când omul s-o afle a-ncercat.

28 0ct. 2017

Vise promise

 De vei veni, în somnul tău, la mine,
să-mi tulburi visele și somnul meu,
te voi primi și voi dansa cu tine,
vom fi: tu - flacără, eu - Prometeu.

Te voi purta, în brațe, printre ceruri
și îți voi stinge focul pe vreo stea,
cu sărutări, dorite giuvaeruri,
te voi acoperi, iubita mea.

Iar de va fi ca visul tău să plece,
îl voi urma, în visul meu de zi
sau voi trimite gândul să se-aplece
asupra ta, și doar al tău va fi.

În gândurile mele și în vise,
te-aștept, iubirea mea, te-aștept să vii,
și-atunci, îmbrățișările promise
vor fi cum doar în vis, acum, le știi.

Din vol. "Chipul iubirii"

Cabana de sub stele

 M-ai așteptat pe drumul tău spre munte,
privind spre orizontul nesfârșit,
iar gândul tău a construit o punte
pe care înspre tine am venit.

Stăteai ca o zeiță, nemișcată,
iar ochii tăi, în Soare, scânteiau
cu strălucirea razei reflectată
de roua de pe flori și-mi surâdeau.

Erai acolo singură, divină,
iar eu m-apropiam, îndrăgostit,
dorindu-te, dorindu-mi o regină
în lumea ce în minte am clădit.

Ne-am sărutat și am plecat, de mână,
pe drumul nostru sinuos, alpin,
ce străbătea pădurea cea bătrână
și ne-ndrepta spre-un neștiut destin.

Curând, cabana de priviri ascunsă
a apărut când stelele, clipind,
s-au arătat din lumea nepătrunsă
a sufletelor ce trăiesc iubind.

Iubirea noastră le-a simțit privirea,
să ne grăbim puțin, ne-a îndemnat,
iar tot ce a urmat e amintirea
a tot ce niciodată n-am uitat.

Din vol. "Chipul iubirii"

Sonetul cerului tomnatic

 Și a-nceput să plouă dintr-odată,
Iar noaptea neagră vălul și-a întins
Pe-o lume de lumină-abandonată,
Cu stele ce sclipirile și-au stins.

Și s-a făcut atât de frig afară
Și-n cerurile ce plângeau în noi,
Încât și sufletele-au început să ceară
Seninul de-altădată, înapoi.

Te-am căutat c-o tainică lumină
Și te-am găsit zâmbind spre-acele flori
Ce-nalță amintirea din ruină
Și-n suflete crează noi fiori.

Ne-mbrățișăm sub cer lipsit de vină,
Albastru și tomnatic, fără nori.

Din vol. “Călător prin gânduri”